Launching this website a year ago has opened a new way to connect and to understand that this work is relevant and relatable for other people also. There’s nothing more gratifying than that. The project grew stronger, freer, more diverse: short films, dance films, poetry and fashion films, the first 'all the fridas' exhibition in our homeland. What keeps us going is the genuine response we get to our work. So, these days as Romania is invited to show up to a referendum that ignites hate and homophobia, we wanted to give a voice to a silent craving for tolerance and diversity. This essay was sent to us last year by a Romanian high school student who saw our exhibition. 'Organs' is a heartbreaking invitation to being seen and listened to and felt with. Original Romanian version only.
***

 ORGANE
 Când am încetat să le mai prețuim...
Pentru prima dată, mi-am dat seama la ce mi-a fost benefică biologia, învățând despre organele de simț, apoi aflând că cel mai mare organ al omului este pielea. Pielea, învelișul imuabilei dureri si fericiri, frapantele sentimente și trăiri. Violența, arta de a-ți impune falsa identitate. Mă gândeam la atenția infimă pe care o acordăm pielii, nu ne dăm seama ce exprimă cu adevărat. Organele au creat istoria și construiesc viitorul, dând timpul înapoi gândindu-ne la marșurile rasiale, discriminarea pe ‘rase’, eliminând termenul de umanitate, desigur. Diferitele nuanțe ale pielii a adus cu timpul atât de multă suferință în timp ce se pierdea idea de toleranță și diversitate.
Dar nu neapărat învelișul contează (sau n-ar mai trebui să conteze), ci așa zisele „depuneri”, adică vânătăi, scuipat, lacrimi și sânge. M-am gândit la o utilitate a celorlalte organe de simț, ceva ce pur și simplu m-a făcut să realizez cauza depunerilor. Violența verbală și fizică-stimulii perfecți ce pun în folosire urechiile, nasul, ochii și gura. Ne folosim de urechi pentru a îndura jignirile și înjurăturile, inspirăm pe nas, expirăm pe gură pentru a ne abține din plâns, ajungem acasă și ochii elimină depunerea ce se prelinge pe piele. Suntem loviți în față, puși la pământ, scuipați, niște gunoaie care nu merită reciclare, bacteria socială și boala morală. Depunerile apar când ne mișcăm și ne doare, când ne ștergem cu mâneca de scuipat și șchiopătăm până acasă. Mai sus am spus că violența este o artă de a-ți impune falsa identitate și cred în asta. E foarte greu și necesită mult efort să pretinzi ceva ce ți-e indignat să faci. E o artă să acționezi sub inconștient.
De ce lăsăm umanitatea și practicăm prostia?
De ce nu ne putem gândi la ce efecte are simțitul efect al pumnilor și mai ales al cuvintelor?
De ce depunerile nu ies nici după sute de dușuri morale?
Toate întrebările astea sunt frustrări cu care mii de femei neîndreptățite se confruntă, mii de adolescenți cu moralul căzut la pământ, toată lumea aude, dar nimeni nu ascultă. Tot ce disprețuim și urâm este bigotism și dezumanizare. Dacă am investiga ce am gândi, ce toxicism aducem aerului social. Sinuciderea unora provine din directa ignoranță a oamenilor și a cuvintelor aruncate sictirit. Ce va exprima organul plin de depuneri va stinge puterea rugăciunii pentru înțelegere, milă și toleranță, ne vom pierde și pentru iubirea pe care omul o ascunde. 
Deci, dacă utilizarea organelor de simț înseamnă doar sensul denotativ, ești norocos, ești absolvit de o traumă. Pielea se regenrează cu un motiv, este speranță. Trăim, organele de simț ne provoacă fiori și ne ajută să ne exprimăm, ascultăm, răspundem și vedem, rezultă dezvoltarea. Când cel mai chinuitor gâdilat provocat de lacrimile prelinse te face să realizezi că nu ți-e foame sau somn, trăiești și simți totul. Pielea este o metaforă a sentimentului tristeții și izolării: ascundem rănile cu un strat nou de țesut epitelial, ne ștergem ochii și aplicăm creme hidratante, a trecut și mergem mai departe, dar organele de simț vor fi mereu acolo pentru a ne transmite noi depuneri, ce nu vor mai fi curățate vreodată. 
Nuanțe noi de durere, straturi noi de piele...

   de Rareș Toncian
Back to Top